Are o gramadă de treabă astăzi, şi gândurile o cuprind precum învălmaşeala dintr-o piaţă prost aerisită care nu te lasă să respiri.
O gură de apă, proaspată de izvor îşi doreşte, încă de acum trei zile când s-a gândit prima oară..
Abia s-a despărţit de el, acum două minute … cu ochii lui cristalini îşi lua rămas bun de la ea fără să schiţeze un gest.
Ştia că are să îl găsească acasă, însă nu poate să îşi scoată din minte mersul lui aerisit şi lipsit de orice tragedie.
Se ridică să îşi continue drumul, razele soarelui o cuprindeau în braţe aparând-o de frigul dimineţii furibunde. Paşii o purtau pe stradă, dar gîndul îi era departe.
Toate amintirile o năpădeau…
“Ah... uite izvorul, aici s-a întalnit cu el. Aici a stat un timp... şi-au vorbit doar din priviri. Aici i-a spus să mergă cu el, aici a refuzat să-l credă... aici... parcă-i acum…
Parcă îl vede cum îi şopteste cu privirea să îl urmeze. E un nebun! ce cauta el tocmai aici aşa de departe de drumul lui, un venetic nebun?
Şi ea are un mers rebel, poate şi ea să vadă în noapte… tainele de mult uitate.
În lumina lunii, vede mersul timpului pribeag…..vede cum alene printre stele universul e într-un veac de amintire.
Erau doi acum.Numai ei doi. El s-a oprit şi-o privea, căci soarele îl perpelea şi parcă nu putea s-o vadă.
Erau lângă izvorul lor...el însetat s-o privească, ea însetată de apa proaspată de izvor.
S-a aplecat blajin şi a sorbit. Nu-i trebuia cană, s-a racorit... a respirat mireasma pădurii. El o privea şi-o aştepta. Erau doar ei doi şi-o padure înaltă.”
Totul era special în acea dimineaţă bucuria ca l-a numit “al meu” şi l-a luat acasă, bucuria că ...mersu-i rebel, lipsit de orice tragedie era asemeni cu al ei, bucuria că gându-i fugea numai la izvorul lor, din padurea înaltă. Erau doi. Numai ei doi.
A ajuns la birou...îngândurată şi grăbită să-şi scrie fericirea:
Noi doi, numai noi
Şi această pădure înaltă
Iar ochii tăi mari şi adânci
Deschişi ca o poartă
Şi mâinile tale întinse spre mine
În ele ţii flacara unită a două destine.
Mă cuprinzi toată
În palmele tale de jar.
Cât aş vrea să plâng iar!
Auzi inima cum îmi zvâcneşte?
Singuratică în pieptul meu de hazald?
Sunt inima muntelui caldă
Din care porneşte lava spre piscul înalt!
Mă învalui în lava fierbinte a inimii mele,
Încep să m-adun şi păşesc sfioasă
Pe zăcaminte erupte.
Ca şi cum numai eu mai pot să trăiesc,
Ca şi cum numai sufletul meu ar şti să mai lupte!
Mi-am întins piciorul în undele reci.
Apa curgea amestecată cu păsări de munte
S-au oprit mai apoi, la răscrucea unei tăceri,
Făcând între noi şi pădure o punte.
Aş vrea să te văd zburdând ne-ncetat,
În cosmosul larg dintre munte şi cer
Cu aripi mari de stejar
Unind pământul şi soarele în zborul bizar
Mă misc fără voie ca un seism
Caprele negre se întorc de aiurea
Vulturii mari, ciugulesc câte-o stea de pe cer
Spre mine aleargă râzând în vestire padurea!
Noi doi, numai noi
Adomiţi, singuri, doi!
Numai flacăra destinului poate să-ndure
Când pleoapele cad odată cu seara
Peste ochii tăi limpezi de cer
Peste ochii mei verzi de pădure
Noi doi, numai noi!
by Anadevis
