Idilic fapt si veșnică mirare
De ce-ați venit din nou să mă opriți?
Căci vreau sa fug, să scap cu-nverșunare
De ce vreți voi neapărat să mă mâhniți?
A fost coincidență, a fost ceva fugar
Eșecul primei dăți mi-ajunge și acum.
Dar, iar șoptiți într-una cu lexic lapidar
Și mă-nbiați cu-al vostru pur și fin parfum..
Cu împletite promisiuni mă îmbătați de dor
Și dacă stau mai bine, la voi să mă gândesc
Să cuget cu-nțelepte idei de sabotor
Oare să vă resping? Oare să mai doresc?
Să mai încerc odată, nu-i greu dar nici ușor
Dar ce conteză de-i tărziu, când trebuie s-o fac?
Și chiar de-aș vrea să plec acum....nu pot!
Iubirea înapoi mă cheamă ca să o împac!
Am să scriu
Versuri arzânde mocnit
Din rădăcini adânci de suflet
Cu litere apăsate și mari.
Am să scriu
În culoarea ochilor tăi..
Să uimească cerul și marea
Cu-azurul ce luminează din ei.
În pagini imaculate de viață
Am să fiu penița din neant
Ce-aleargă febril pe hârtie
Și-am să scriu continuu
Până ajung adânc în noapte
Să-mi citească și razele lunii
Poemul meu ce urlă iubirea..
Dacă aș fi un cuvant, aș alege să fiu unul nerostit încă. Neinventat. Cu litere ciudate, asemănătoare hieroglifelor din vechime. Așteptând descifrarea.
Dacă aș fi un moment al zilei, aș alege să mă întrupez în adancul de noapte. Pentru ca cel mai profund întuneric e mereu cel de dinaintea ivirii zorilor.
Acolo, m-aștepți tu.
Dacă aș fi cântec, aș vrea să fiu colind. Nu, nu pentru că se apropie acum sărbătorile. Sau nu numai din acest motiv. Ci pentru că aș vrea să îți pot poposi în prag, și bate tainic la ușa, așteptând să-mi deschizi.
Să îți pot zâmbi, cu cetina prinsă în fiecare notă, dăruindu-se dulce.
Dacă aș fi floare, aș alege să cresc pe una din câmpiile visului. Modestă, cât un bănuț aruncat la răspântii, care să îndeplinească cele mai tainice vise.
Insă în formă de stea, deschizându-și perpetuu spre cer petalele.
Și dincolo de cuvinte rămane cel mai important adevăr: dacă aș putea alege să fiu altcineva, aș alege sa fiu aceeași bandita mică.
De fapt, nu eu am scris aceste rânduri...ci tu.
Ești permanent alaturi de mine, cu mâna caldă si bună sprijinind-o pe a mea. Cu răbdare. Tot astfel precum ai zăbovi alaturi de un copil care, pentru prima oară în viața lui, învață să deseneze litere.
Păsări albastre își ascut dezlănțuite zborul. Piatra ce mi-a adus fericirea e la mine și îmi va aminti veșnic de tine. Nu mai e joc demult...ești acolo!
Am să scriu încontinuu..am să scriu!
Pe cărarea toamnei, mai rămane încă
Tot ce-a fost vremelnic și ce va mai fi
Ne-am pierdut prin vreme de o veșnicie
Neavând puterea de-a ne regăsi.
.
Ne privim iubirea printre diafane,
Fără să mai credem ca a fost cândva
Frunza de lumină sub senin de vara,
Într-o amintire ce ne va-ncerca.
.
Legătura noastră m-a făcut sa sufăr
Când aud cuvinte despre a uita!
Vreau să uit tristețea,însă nu iubirea
Ce mă tem ca mâine n-o voi mai avea.
.
Vara de speranțe mă mai doare încă
Când privesc spre seară și mă las apoi
Să m-adoarmă cerul sub a sa privire
Ce mă infioară cu ochi reci si goi.
.
Te atrage locul unde se mai scrie
Înca multe versuri despre ce a fost
Despre o iubire cu iluzii multe
Patima credinței spusă fără rost.
.
Se apleacă Cerul și-ți sărută ochii
Văd in ei speranța viața ce-o iubești
Într-o veșnicie si-o realitate
Vis de flori albastre dragoste..tu ești!
.
N-am știut că totuși a rămas în tine
Clipa de tăcere ce ți-a fost de-ajuns..
Că iubirea poate și-n tăceri să creadă
O tăcere încă mi-a rămas de spus!
.
Ce înseamnă viața când de ea ne temem?
Ce e adevărul trist și relevant?
E-o enigmă poate..sau, o vorbă goală
Sentimentul verii ce mi l-ai lăsat..
.
Lacrima iubirii plânsă pe fereastra
Patimilor vieții e un semn..și știu!
Că de vrei să aperi, trebuie să suferi
Să mai scrii si versuri..chiar de e târziu.
.
Îmi apare iarași nălucirea toamnei,
Mai alerg prin frunze mă mai chem strigând.
E o dulce șoaptă ce m-adună parcă
Dintr-o lungă noapte unde-am fost și sunt!
.
Marea mea nebună cu albastre valuri
Lasă-mă cu tine să mă contopesc!
Vreau să-ți simt aproape liniștea și țărmul
Să alerg, să birui si să te iubesc!
.
Vreau să plouă astăzi ploaie de-ntuneric
Să-mi restitui noaptea torturată-n vis
În ideea vieții, cred!..dar și in tine!
Într-un spațiu liber mare și deschis!
.
Știu că peste toate ai creat în mine
Falsa libertate de a te iubi.
Renăscând puterea care mă mai face
Și-n singuratate să-nvaț, a trăi!
.
Fluxul melancolic insistent și simplu
Căi nedeșlușite spre a te afla
Centrul aparenței de idei abstracte
Din ce-a fost odată mă vor aduna!
.
Peste celelalte..s-a lasat tăcerea.
Numai printre lacrimi îmi găsesc acces!
Fără lacrimi viața, nu o simți aproape
N-o vezi risipită și nici cu succes.
.
Ce departe-i vara destrămată-n lacrimi
Ce aproape-i gara cand iubiri...ne mor!
Răstingnită-n suflet stă tristețea toamnei,
Iar în urmă-i Timpul..tainic și ușor!
.
Antică putere, zeu al Așteptării!
Pe altarul vieții tale, văd arzând
Patima supremă împlinită-n clipa
Când revin spre tine cu același gând!
.
Mă mai cauți încă...te mai caut încă..
Noaptea mea stelară trece delirând
Lumea de la capăt nu se mai începe!
Dar, se-ncepe ziua tot cu tine-n gând!
.
Lumea mea există iar, in lumea asta
Au mai fost alți oameni, care s-au iubit
Dragostea ta mare a fost în afara
Oricăror condiții și rămane mit!
Înțelegi din toate că persistă încă
O idee vagă de-a te întâlni!
Dar pierduți prin vreme, de o veșnicie
Nu avem puterea de-a ne regăsi!
