Desculţă mergeam prin iarba crudă şi simteam umezeala plăcută cum îmi înfioarau tălpile. Vântul îmi răsfira părul rebel, soarele îmi mângâia faţa....respiram verde! Colindam câmpul pătrunsă de bucuria libertatii, când am vazut-o!
Dintr-odată! Era singură, semeaţă, strălucitoare!
M-a oprit din drum răsărindu-mi în cale, născută parcă dintr-un gând sta sfioasă.
În verdele crud, părea o oaza de puritate... frumoasă, mica minune albă, mă răscolea cu liniştea ei.
M-am aplecat ..şi-i simţeam bucuria..mă saluta şi mă încuraja s-o strang la piept.
O priveam ca pe o comoară, petalele ei , aripi de înger tăinuit, mă rascolea….era vie, mă temeam să n-o strivesc, mi-era teamă să n-o pierd.
N-aş mai fi plecat, mă atragea, ochii nu mi se săturau de privit, iar mintea îmi alerga spre acele versuri ale lui Pavel Coruţ:
“Te-am purtat mereu în fire
Ca pe-un sâmbure de foc
Floare albă de iubire
Floare albă de noroc…
Te-ai ivit ca o romanţă
Dintr-un cer cu stele reci
Flore albă de speranţă
Floare albă de poteci…”
Într-un târziu….am plecat …clipele de libertate mereu sunt scurte.
Viaţa ne poartă grăbită prin alte locuri….locuri, ce sunt acum fără verdeaţă, fără miresme dulci, fără aceste comori pe care doar campurile le mai păstrează …înca le mai păstrează!
by Anadevis
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu